„Din capul meu” de Sharon M. Draper

     Bună să vă fie inima, dragi cititori!

     Ați conștientizat, oare, că prea des etichetăm persoane, fără a le fi cunoscut într-utotul? Ne facem păreri greșite din nimic, dar care nu ne părăsesc nici după ce ne este dovedit contrariul. Mereu, ca și oameni, ne va fi greu să acceptăm realitatea, ni se va părea că dacă un om pare a fi într-un fel, și este așa. Dar nu tot timpul se întâmplă să avem dreptate.

      Povestea pe care vreau să v-o spun  astăzi e povestea lui Melody, o fată care din naștere a avut o problemă uriașă. S-a născut cu paralizie cerebrală. Acum, să nu va gândiți că v-am spus asta pentru a vă face milă de ea, din contră, am spus-o pentru a evidenția un lucru: ea nu putea să-și controleze corpul, nu putea merge, nu putea vorbi, trebuia hrănită, dar totuși.... Esența acelui „totuși” o veți descoperi mai târziu. 

       Să ne întoarcem la Melody, fata a cărui nume îl ador, deoarece mă duce cu gândul la unul dintre lucrurile pe care îl iubesc cel mai mult: muzica. Dar nu e asta o ironie a sorții? Să ai un nume atât de legat de muzică și să nu poți vorbi? Ba da, dar Melody poate face mai mult decât poate face un simplu cuvânt, chiar dacă ea întelege mult mai bine puterea cuvintelor decât noi, care le folosim tot timpul. Ea, neputând să facă majoritatea lucrurilor pe care noi le facem fregvent, a primit tot felul de etichete, dar în principal cea de "retardată". Dar oare e corect? Ea e de vină pentru felul în care s-a născut? NU. Și asta NU îți dă nici un drept pentru a o judeca. Ea știa foarte multe lucruri, poate chiar mai multe decat majoritatea dintre noi, oricât de greu ne-ar fi să acceptăm. Partea prostă este, totuși, că nu putea să se exprime, astfel nu mulți sunt cei care i-au înțeles geniul.

       Totuși, mama ei, prima persoană care a înteles-o cât de cât, datorită instictului matern, o trimite la o școală obișnuită, într-o clasă pentru copii cu nevoi speciale.  Acolo se împrietenește cu mai mulți copii cu probleme asemănătoare cu a ei, chiar dacă existau diferențe uriașe: ei puteau vorbi cât de cât și aveau diagnostice care le permiteau să comunice mai mult decât ea cu lumea exterioară. Dar toți aveau aceeași problemă: existau foarte puțini oameni care să îi înțeleagă. Astfel, având aceeași problemă socială, ei s-au apropiat, formând un fel de familie, familia din H-5.

      Din clasa a 5-a această 'familie' participă la un program de integrare, adică începe să participe la orele copiilor normali. Majoritatea copiilor normali au încercat să se acomodeze cu ideea copiilor cu dezabilități, dar nu toți au fost atât de draguți cu nouveniții. Unii au început să îi ironizeze. Știți cât de greu este pentru un copil cu dezabilități să mai fie și ironizat? E îngrozitor, foarte greu de înghițit. Gândiți-vă doar cât de rău vă simțiti când cineva vă ironizează, apoi amplificați cu sentimentul de a fi judecat pentru un lucru care nu e deloc vina ta. Pe lângă asta, Melody și-a arătat geniul prin rezultatele testelor pe care le dădea. Avea note excelente, la toate întrebările răspundea corect, dar pentru că avea o asistentă care o ajuta să scrie deoarece Melody își putea folosi doar degetele mari, copiii au început să spună că asistenta ei, Catherine a ajutat-o, lucru total neadevărat. Și, profesorul, domnul D., ce credeți că a făcut? A spus că dacă Melody a reșit să ia cea mai mare notă la testul de cultură generală, înseamnă că testul a fost foarte ușor. Știti cum afectează asta un copil? Adică serios, cât de încuiat să fii încât să îi spui unui copil, cu dezabilități sau nu, așa ceva? Dacă n-ar fi fost doamna V. cred că eu mergeam acolo să fac reclamație. Dar doamna V. a abordat diferit problema. Dacă cineva crede că nu ești suficient de bun pentru că ai un defect, atunci trebuie să-i arăți că și cu acest defect poți fi mai bun decât cei care nu-l au, așa spunea logica ei. Așa că Melody, s-a pus pe învățat, ghidată de doamna V. Oare va reuși să le arate celorlalti adevăratul ei potențial? Sau să se integreze în societatea normala? Puteți afla doar citind cartea „Din capul meu” de Sharon M. Draper.

       Vreau să luați această carte drept un îndemn. Un îndemn spre a fi mai buni, mai grijuli cu ceilalți, dar cel mai important, spre a nu judeca și a eticheta. 

Rupând o coardă din istorie

     În acel mijloc de vară, ne-am hotărât să mergem la casa memorială a lui Ciprian Porumbescu, compozitorup doinei pe care o adora mama și pe care eu o cântam cu atâta ardoare.

     Eram împreună cu prietena mea Marah și, tocmai ajunse, am vrut să vizităm muzeul casei memoriale, plin cu artefactele vieții compozitorului. Am intrat, iar sala era goală, persoana care se ocupa de ea probabil fiind în pauză. Am început să urmărim detaliile de pe o țesătură din acea vreme când, Marah, cu ochii de șoim ațintiți asupra unor instrumente muzicale, printre care și un violoncel, a început să mă necăjească, amară ca întotdeauna:

     — Uite ce artefact! Valorează de cel puțin o mie de ori mai mult decât vechitura ta de doi bani. Cu el, poate, ai putea să demonstrezi că știi să cânți pa violoncel. Altfel, vorbele vor rămâne doar vorbe și vei rămâne o violoncelistă doar în teorie, fiindcă în practică ești sigur îngrozitoare. Dacă nu, demonstrează! Demonstrează-mi ce poți! Arată-mi că ești o violoncelistă adevărată!

     Am încercat să o ignor, dar vorbele ei amare îmi intraseră în suflet. Oare aveam să rămân o violoncelistă doar în teorie? Normal că nu. Sau...da? Nu știam. Sufletul și conștiința erau într-o bătălie continuă, aproape interminabilă. Orice aveam să fac, orice aducea consecințe în urma sa. Dacă nu o făceam aveam să regret toată viața, dar dacă aș fi făcut-o aș fi fost fericită. Sau măcar pe moment, după aceea aceam să simt altceva. Sau nu? Eram bulversată, dar în ciuda nehotărârii, bătălia luase sfârșit.

     M-am uitat în jur. Nu existau camere de supraveghere sau vreun sistem de alarmă. Nimic nu mă oprea să o fac. Așa că am făcut-o.

  

     Am intrat pe sub panglica de un roșu rubiniu, pășind pe scena instrumentelor cu puțină fică. În spatele violoncelului era un scaun din lemn, pa care m-am așezat destul de temătoare. Spre nenorocul meu, era stabil în ciuda vârstei. Am luat arcușul cu păr alb, vechi, și l-am frecat de coarde. Cumva, violoncelul se părstrase perfect acordat, în ciuda șederii îndelungate în nefolosință. Am început doina, mai sigură ca niciodată. Cântam cu toată inima, pe instrumentul pe care probabil a fost făcută. Suna absolut divin. Fiecare notă, fiecare sunet răsuna în încăperea cu o rezonanță extraordinară, făcându-mă să zâmbesc cu tot sufletul. Inima îmi exploda de bucurie, chiar dacă în același timp, melancolia melodiei o acoperea ca o pătură groasă, catifelată și plină de expresivitate. Marah mă privea mirată, dar eu nu o băgam în seamă. Eram în lumea mea, într-o lume a muzicii, într-o lume în care eram liberă și fericită și puteam face ceea ce voiam.

     Dar, ca orice moment în care iubirea plutește în aer și totul este mult prea perfect și acest moment și-a  avut sfârșitul. Un sunet a inundat holul, urmele de pași pătând perfecțiunea podelei. Pașii se apropiau vertiginos, din ce în ce mai repede. Am pus repede instrumentul la locul lui, am pășit în afara scenei și am prins-o pe ființa amară din fața mea de mână, trăgând-o în afara clădirii și m-ai departe...

   

     De atunci trăiesc cu frică. De fiecare dată când aud sunetul pașilor mă sperii. Îmi e teamă să nu fi aflat cineva de acel moment. De ce? Fiindcă atunci când am pus instrumentul la loc, l-am apucat de tastieră și n-am mai fost atentă la căluș. Așa se face că am rupt o coardă. O coardă din istorie.

       ~Încă o compunere recuperată dintr-un caiet școlar~

Revenire

     Bună să-ți fie inima, dragă cititor!

     Mă mai știi? Mă mai cunoști? Mai ți minte acele câteva momente pe care le-am trăit împreună?

 

     Ei bine, dacă nu-ți mai amintești n-am să te judec. De ce? Pentru că și în jurul meu timpul s-a scurs cu viteza luminii și a zburat împreună cu gândurile, îndepărtându-le de acest loc. Și eu am fost absorbită de stresul clasei a opta, neputând respira decât argumentări și calcule. Astfel, am fost amândoi în aceeași temniță, printre cei ce n-au timp nici să clipească. 

      Dar acum eu vreau să evadeze și să încep un nou mod de a fi. Mă vei însoți în acest nou vis, în această nouă călătorie? Dacă da, să știi că inima mea e gata să te prindă și să respire în tandem, hoinărind prin locuri ascunse printre nori.