Rupând o coardă din istorie

     În acel mijloc de vară, ne-am hotărât să mergem la casa memorială a lui Ciprian Porumbescu, compozitorup doinei pe care o adora mama și pe care eu o cântam cu atâta ardoare.

     Eram împreună cu prietena mea Marah și, tocmai ajunse, am vrut să vizităm muzeul casei memoriale, plin cu artefactele vieții compozitorului. Am intrat, iar sala era goală, persoana care se ocupa de ea probabil fiind în pauză. Am început să urmărim detaliile de pe o țesătură din acea vreme când, Marah, cu ochii de șoim ațintiți asupra unor instrumente muzicale, printre care și un violoncel, a început să mă necăjească, amară ca întotdeauna:

     — Uite ce artefact! Valorează de cel puțin o mie de ori mai mult decât vechitura ta de doi bani. Cu el, poate, ai putea să demonstrezi că știi să cânți pa violoncel. Altfel, vorbele vor rămâne doar vorbe și vei rămâne o violoncelistă doar în teorie, fiindcă în practică ești sigur îngrozitoare. Dacă nu, demonstrează! Demonstrează-mi ce poți! Arată-mi că ești o violoncelistă adevărată!

     Am încercat să o ignor, dar vorbele ei amare îmi intraseră în suflet. Oare aveam să rămân o violoncelistă doar în teorie? Normal că nu. Sau...da? Nu știam. Sufletul și conștiința erau într-o bătălie continuă, aproape interminabilă. Orice aveam să fac, orice aducea consecințe în urma sa. Dacă nu o făceam aveam să regret toată viața, dar dacă aș fi făcut-o aș fi fost fericită. Sau măcar pe moment, după aceea aceam să simt altceva. Sau nu? Eram bulversată, dar în ciuda nehotărârii, bătălia luase sfârșit.

     M-am uitat în jur. Nu existau camere de supraveghere sau vreun sistem de alarmă. Nimic nu mă oprea să o fac. Așa că am făcut-o.

  

     Am intrat pe sub panglica de un roșu rubiniu, pășind pe scena instrumentelor cu puțină fică. În spatele violoncelului era un scaun din lemn, pa care m-am așezat destul de temătoare. Spre nenorocul meu, era stabil în ciuda vârstei. Am luat arcușul cu păr alb, vechi, și l-am frecat de coarde. Cumva, violoncelul se părstrase perfect acordat, în ciuda șederii îndelungate în nefolosință. Am început doina, mai sigură ca niciodată. Cântam cu toată inima, pe instrumentul pe care probabil a fost făcută. Suna absolut divin. Fiecare notă, fiecare sunet răsuna în încăperea cu o rezonanță extraordinară, făcându-mă să zâmbesc cu tot sufletul. Inima îmi exploda de bucurie, chiar dacă în același timp, melancolia melodiei o acoperea ca o pătură groasă, catifelată și plină de expresivitate. Marah mă privea mirată, dar eu nu o băgam în seamă. Eram în lumea mea, într-o lume a muzicii, într-o lume în care eram liberă și fericită și puteam face ceea ce voiam.

     Dar, ca orice moment în care iubirea plutește în aer și totul este mult prea perfect și acest moment și-a  avut sfârșitul. Un sunet a inundat holul, urmele de pași pătând perfecțiunea podelei. Pașii se apropiau vertiginos, din ce în ce mai repede. Am pus repede instrumentul la locul lui, am pășit în afara scenei și am prins-o pe ființa amară din fața mea de mână, trăgând-o în afara clădirii și m-ai departe...

   

     De atunci trăiesc cu frică. De fiecare dată când aud sunetul pașilor mă sperii. Îmi e teamă să nu fi aflat cineva de acel moment. De ce? Fiindcă atunci când am pus instrumentul la loc, l-am apucat de tastieră și n-am mai fost atentă la căluș. Așa se face că am rupt o coardă. O coardă din istorie.

       ~Încă o compunere recuperată dintr-un caiet școlar~