„Din capul meu” de Sharon M. Draper

     Bună să vă fie inima, dragi cititori!

     Ați conștientizat, oare, că prea des etichetăm persoane, fără a le fi cunoscut într-utotul? Ne facem păreri greșite din nimic, dar care nu ne părăsesc nici după ce ne este dovedit contrariul. Mereu, ca și oameni, ne va fi greu să acceptăm realitatea, ni se va părea că dacă un om pare a fi într-un fel, și este așa. Dar nu tot timpul se întâmplă să avem dreptate.

      Povestea pe care vreau să v-o spun  astăzi e povestea lui Melody, o fată care din naștere a avut o problemă uriașă. S-a născut cu paralizie cerebrală. Acum, să nu va gândiți că v-am spus asta pentru a vă face milă de ea, din contră, am spus-o pentru a evidenția un lucru: ea nu putea să-și controleze corpul, nu putea merge, nu putea vorbi, trebuia hrănită, dar totuși.... Esența acelui „totuși” o veți descoperi mai târziu. 

       Să ne întoarcem la Melody, fata a cărui nume îl ador, deoarece mă duce cu gândul la unul dintre lucrurile pe care îl iubesc cel mai mult: muzica. Dar nu e asta o ironie a sorții? Să ai un nume atât de legat de muzică și să nu poți vorbi? Ba da, dar Melody poate face mai mult decât poate face un simplu cuvânt, chiar dacă ea întelege mult mai bine puterea cuvintelor decât noi, care le folosim tot timpul. Ea, neputând să facă majoritatea lucrurilor pe care noi le facem fregvent, a primit tot felul de etichete, dar în principal cea de "retardată". Dar oare e corect? Ea e de vină pentru felul în care s-a născut? NU. Și asta NU îți dă nici un drept pentru a o judeca. Ea știa foarte multe lucruri, poate chiar mai multe decat majoritatea dintre noi, oricât de greu ne-ar fi să acceptăm. Partea prostă este, totuși, că nu putea să se exprime, astfel nu mulți sunt cei care i-au înțeles geniul.

       Totuși, mama ei, prima persoană care a înteles-o cât de cât, datorită instictului matern, o trimite la o școală obișnuită, într-o clasă pentru copii cu nevoi speciale.  Acolo se împrietenește cu mai mulți copii cu probleme asemănătoare cu a ei, chiar dacă existau diferențe uriașe: ei puteau vorbi cât de cât și aveau diagnostice care le permiteau să comunice mai mult decât ea cu lumea exterioară. Dar toți aveau aceeași problemă: existau foarte puțini oameni care să îi înțeleagă. Astfel, având aceeași problemă socială, ei s-au apropiat, formând un fel de familie, familia din H-5.

      Din clasa a 5-a această 'familie' participă la un program de integrare, adică începe să participe la orele copiilor normali. Majoritatea copiilor normali au încercat să se acomodeze cu ideea copiilor cu dezabilități, dar nu toți au fost atât de draguți cu nouveniții. Unii au început să îi ironizeze. Știți cât de greu este pentru un copil cu dezabilități să mai fie și ironizat? E îngrozitor, foarte greu de înghițit. Gândiți-vă doar cât de rău vă simțiti când cineva vă ironizează, apoi amplificați cu sentimentul de a fi judecat pentru un lucru care nu e deloc vina ta. Pe lângă asta, Melody și-a arătat geniul prin rezultatele testelor pe care le dădea. Avea note excelente, la toate întrebările răspundea corect, dar pentru că avea o asistentă care o ajuta să scrie deoarece Melody își putea folosi doar degetele mari, copiii au început să spună că asistenta ei, Catherine a ajutat-o, lucru total neadevărat. Și, profesorul, domnul D., ce credeți că a făcut? A spus că dacă Melody a reșit să ia cea mai mare notă la testul de cultură generală, înseamnă că testul a fost foarte ușor. Știti cum afectează asta un copil? Adică serios, cât de încuiat să fii încât să îi spui unui copil, cu dezabilități sau nu, așa ceva? Dacă n-ar fi fost doamna V. cred că eu mergeam acolo să fac reclamație. Dar doamna V. a abordat diferit problema. Dacă cineva crede că nu ești suficient de bun pentru că ai un defect, atunci trebuie să-i arăți că și cu acest defect poți fi mai bun decât cei care nu-l au, așa spunea logica ei. Așa că Melody, s-a pus pe învățat, ghidată de doamna V. Oare va reuși să le arate celorlalti adevăratul ei potențial? Sau să se integreze în societatea normala? Puteți afla doar citind cartea „Din capul meu” de Sharon M. Draper.

       Vreau să luați această carte drept un îndemn. Un îndemn spre a fi mai buni, mai grijuli cu ceilalți, dar cel mai important, spre a nu judeca și a eticheta. 

Rupând o coardă din istorie

     În acel mijloc de vară, ne-am hotărât să mergem la casa memorială a lui Ciprian Porumbescu, compozitorup doinei pe care o adora mama și pe care eu o cântam cu atâta ardoare.

     Eram împreună cu prietena mea Marah și, tocmai ajunse, am vrut să vizităm muzeul casei memoriale, plin cu artefactele vieții compozitorului. Am intrat, iar sala era goală, persoana care se ocupa de ea probabil fiind în pauză. Am început să urmărim detaliile de pe o țesătură din acea vreme când, Marah, cu ochii de șoim ațintiți asupra unor instrumente muzicale, printre care și un violoncel, a început să mă necăjească, amară ca întotdeauna:

     — Uite ce artefact! Valorează de cel puțin o mie de ori mai mult decât vechitura ta de doi bani. Cu el, poate, ai putea să demonstrezi că știi să cânți pa violoncel. Altfel, vorbele vor rămâne doar vorbe și vei rămâne o violoncelistă doar în teorie, fiindcă în practică ești sigur îngrozitoare. Dacă nu, demonstrează! Demonstrează-mi ce poți! Arată-mi că ești o violoncelistă adevărată!

     Am încercat să o ignor, dar vorbele ei amare îmi intraseră în suflet. Oare aveam să rămân o violoncelistă doar în teorie? Normal că nu. Sau...da? Nu știam. Sufletul și conștiința erau într-o bătălie continuă, aproape interminabilă. Orice aveam să fac, orice aducea consecințe în urma sa. Dacă nu o făceam aveam să regret toată viața, dar dacă aș fi făcut-o aș fi fost fericită. Sau măcar pe moment, după aceea aceam să simt altceva. Sau nu? Eram bulversată, dar în ciuda nehotărârii, bătălia luase sfârșit.

     M-am uitat în jur. Nu existau camere de supraveghere sau vreun sistem de alarmă. Nimic nu mă oprea să o fac. Așa că am făcut-o.

  

     Am intrat pe sub panglica de un roșu rubiniu, pășind pe scena instrumentelor cu puțină fică. În spatele violoncelului era un scaun din lemn, pa care m-am așezat destul de temătoare. Spre nenorocul meu, era stabil în ciuda vârstei. Am luat arcușul cu păr alb, vechi, și l-am frecat de coarde. Cumva, violoncelul se părstrase perfect acordat, în ciuda șederii îndelungate în nefolosință. Am început doina, mai sigură ca niciodată. Cântam cu toată inima, pe instrumentul pe care probabil a fost făcută. Suna absolut divin. Fiecare notă, fiecare sunet răsuna în încăperea cu o rezonanță extraordinară, făcându-mă să zâmbesc cu tot sufletul. Inima îmi exploda de bucurie, chiar dacă în același timp, melancolia melodiei o acoperea ca o pătură groasă, catifelată și plină de expresivitate. Marah mă privea mirată, dar eu nu o băgam în seamă. Eram în lumea mea, într-o lume a muzicii, într-o lume în care eram liberă și fericită și puteam face ceea ce voiam.

     Dar, ca orice moment în care iubirea plutește în aer și totul este mult prea perfect și acest moment și-a  avut sfârșitul. Un sunet a inundat holul, urmele de pași pătând perfecțiunea podelei. Pașii se apropiau vertiginos, din ce în ce mai repede. Am pus repede instrumentul la locul lui, am pășit în afara scenei și am prins-o pe ființa amară din fața mea de mână, trăgând-o în afara clădirii și m-ai departe...

   

     De atunci trăiesc cu frică. De fiecare dată când aud sunetul pașilor mă sperii. Îmi e teamă să nu fi aflat cineva de acel moment. De ce? Fiindcă atunci când am pus instrumentul la loc, l-am apucat de tastieră și n-am mai fost atentă la căluș. Așa se face că am rupt o coardă. O coardă din istorie.

       ~Încă o compunere recuperată dintr-un caiet școlar~

Revenire

     Bună să-ți fie inima, dragă cititor!

     Mă mai știi? Mă mai cunoști? Mai ți minte acele câteva momente pe care le-am trăit împreună?

 

     Ei bine, dacă nu-ți mai amintești n-am să te judec. De ce? Pentru că și în jurul meu timpul s-a scurs cu viteza luminii și a zburat împreună cu gândurile, îndepărtându-le de acest loc. Și eu am fost absorbită de stresul clasei a opta, neputând respira decât argumentări și calcule. Astfel, am fost amândoi în aceeași temniță, printre cei ce n-au timp nici să clipească. 

      Dar acum eu vreau să evadeze și să încep un nou mod de a fi. Mă vei însoți în acest nou vis, în această nouă călătorie? Dacă da, să știi că inima mea e gata să te prindă și să respire în tandem, hoinărind prin locuri ascunse printre nori.

Un ultim omagiu

        Probabil că nici arsă pe rug n-aș putea să sufăr mai tare, să urlu și să mă zbat, cu sufletul frânt și distrus în mii de cioburi, în așchii pline de sânge. Nu cred că mă voi mai simți vreodată întreagă, că voi mai putea răspunde la banala întrebare "ce faci", spunând "bine", că voi mai putea merge mai departe.

        Încă-mi amintesc zâmbetul ei sclipitor, lucirea din ochi, stilul ei inconfundabil. Nu-mi pot șterge chipul ei din minte, nu-mi pot imagina o lume fără ea. De fiecare dată când îi rostesc numele ceva se destramă în mine, totul ia altă formă. Îmi amintesc modul în care ne aștepta dimineața, ajungând prima în clasă, și cum râdea când țipam salutul, lărgindu-i sunetele. Îmi amintesc toate conflictele pe care le-a avut în clasă și cum, în ciuda lor, de fiecare dată când era nevoie de ea, era acolo. Mergea la fiecare spectacol, ne susținea nonstop. Chiar dacă mai râdea uneori de colegi, niciodată nu a lăsat pe cineva din exterior s-o facă. Mereu ne-a luat apărarea, mereu a avut ultimul cuvânt în orice conflict, fiind gata să reclame pe oricine directoarei, dacă-și bătea joc de prietenii ei. Mie mi-a fost prietenă, chiar dacă uneori nu eram tocmai împăcate una cu cealaltă. Patru ani am făcut cursurile de violoncel în același timp, am împărțit partituri și sentimente. Era atât de talentată... Și la violoncel și la flaut cânta minunat și avea o voce superbă. Ar fi putut fi în corul selectat, dacă ar fi vrut. Și era și extrem de inteligentă. Avea note bune și învăța mereu, la fiecare materie. Urma să fie bursieră... Am mers de atâtea ori împreună la bibliotecă, împărțind cărți și făcând concursuri. Uneori eu terminam prima cartea, alteori ea, alteori o terminam în același timp și începeam convorbiri înflăcărate pe subiectul ei. Uneori ne uitam la filme împreună, râdeam, ne jucam jocuri, vorbeam și ne simțeam bine. Nu obișnuia să fie mereu cea mai simpatică persoană, dar mereu mi-a fost prietenă. Niciodată nu ne-am certat atât de grav încât să nu ne mai vorbim. Niciodată n-am avut probleme reale cu ea. De fiecare dată când râdeam, râdeam împreună. Mereu m-am simțit bine în preajma ei. Ajungea mereu prima la festivitate sau la examene, fiind mereu prezentă. Nu-mi pot aminti o zi în care să nu fi fost acolo. Mereu era în peisaj, mereu era acolo. Nu mi-am putut imagina vreodată că ar fi putut să dispară, să nu mai fie. Nu știu dacă voi rezista, dar încă sper...

        În seara aceasta a plouat cu stele. Lacrimile se scurgeau pe chipul cerului, înfățișându-mi starea. N-am fost sută la sută sigură ce să-mi doresc. Voiam să fie iar alături de mine, dar era prea târziu. Voiam să mă ierte și să fie iertată la rândul ei. Până la urmă, mi-am dorit ca oriunde s-ar afla, să fie bine, împăcată și fericită.

        Era doar o păpușică micuță. Nu era mai înaltă decât sora mea. Era micuță și extrem de frumoasă. Stătea liniștită în sicriu, îmbrăcată într-o superbă rochie de mireasă, având o coroniță gingașă pe cap, cu trandafiri albi.

        Când mă gândesc că era atât de plină de viață... Tot timpul era peste tot, niciodată nu lipsea, se juca în fiecare zi cu frații ei, cu prietenii, cu toată lumea. Niciodată nu s-a plâns de nimic. Viața clocotea în ea. Nimeni nu s-a așteptat să se îmbolnăvească, la fel cum nimeni nu se aștepta să fie răpusă după doar două săptămâni, și să ajungă într-o lume mai bună. A lăsat acasă părinții, șapte frați și o întreagă școală îndurerată. Nu exista persoană ce să n-o fi cunoscut în tot liceul.

         Azi se împlinesc patruzeci de zile de când mi-am înmormântat una dintre cele mai bune prietene și, indubitabil, cea mai perfectă colegă. Oricât aș vrea să mă adun, îi am întipărit zâmbetul pe pleoape și râsetul în urechi. Nu am cum s-o uit, dar încerc să mă distanțez din ce în ce mai mult de lumea reală, retrăgându-mă în scris, în poveștile ce încep să fie din ce în ce mai triste, dar mai pline de adevăr. Viața e scurtă.

           La revedere, Ștefi!

Un rubin accesibil

      Drumul spre școală era încet și anost, ca de fiecare dată, având aceleași crăpături ca în prima zi în care a fost parcurs. Băiatul, un puști de vreo paisprezece ani, cu obrazul roșu și zâmbetul lăsat, putea să-l cutreiere la nesfârșit, fără a găsi vreo diferență.

       Dar, odată, în timp ce mergea pe obișnuita alee prăfuită, a simțit ceva ascuțit sfâșiându-i pantoful. Aplecându-se și ispectându-și piciorul, a putut observa o piatră prăfuită, care, la contactul cu pielea ce a șters-o de praf, a început să strălucească. Ștergând-o de tricou, a realizat norocul ce tocmai l-a lovit.

        Rubinul, piatra prețioasă ce i se odihnea în palme, l-a umplut de bucurie. A început să râdă, să alerge și să țipe, speriind oamenii. Uitând, parcă, de școală, a intrat în primul amanet ce i-a ieșit în cale, trântind ușa în urma lui. S-a aruncat în fața tejghelei și i-a arătat minunata piatră persoanei din fața lui.

        Aceasta, începând să râdă, i-a spulberat rapid visele, demonstrându-i adevărata natură a plasticului vopsit. Demoralizat, copilul a lăsat piatra pe tejghea și s-a întors la aleea lui prăfuită, la drumul lui spre școală.

        Tema: Compunere în drum spre școală
         Data: 19 septembrie 2019

         Fiind în clasa a opta și scriind extrem de multe compuneri, m-am decis să le postez aici, pentru a-mi putea urmări evoluția și pentru a afla și părerea voastră, a publicului, asupra lor. Toate vor figura cu eticheta "compunereșcolară" și vor avea tema și data menționate. Sper să vă placă!

      

Bun venit!❤

     Cum l-a văzut, i-a sărit în brațe și, cu glasul plin de emoție, a șoptit:

     — Bine ai venit!

      Și eu ți-aș sări în brațe, dacă te-aș vedea, dacă te-aș cunoaște. Dar așa... Sunt o străină pentru tine. Nici măcar nu știi cine sunt.

      Dar... vrei să știi?

     Eu sunt o visătoare, o persoană ce trăiește prin și pentru visele ei, o persoană ce mereu va fi cu gândul între nori, visând.

     Eu sunt o cititoare, o persoană pe care o găsești mereu cu nasul în vreo carte, o persoană care citește oriunde și oricând. Sunt o persoană ce trăiește tot ce citește, ce se scufundă dincolo de cuvinte și scormonește prin esența fiecărui sentiment, trăindu-l.

     Eu sunt o scriitoare, o persoană ce-și așterne gândurile pe hârtie. Fiecare cuvânt scris cu cerneală nu-mi pătează doar foile, ci și sufletul.

      Eu sunt Teodora, o persoană complicată, dar simplă, cu gânduri complexe și vise uimitoare. O persoană care e de-a dreptul entuziasmată să te cunoască.

       Așa că, bun venit pe blog-ul meu, în colțișorul meu distinct, unde pot trăi fără să mă gândesc la ziduri, la limite. Unde visele, speranțele, sentimentele, pot forma un univers al lor, se pot amesteca și se pot juca prin straturile realității.